Mici ipocrizii de Paşte

În săptămâna premergătoare Paştelui, am auzit în jurul meu fel de fel de oameni fredonând la unison refrenul: “Eu de Paşte nu plec nicăieri, stau cu familia”. De parcă ar fi fost vreun act de vitejie, un sport periculos pe care ei s-au încumetat să-l practice şi simt nevoia să fie lăudaţi pentru asta. Şi, culmea, pe toţi cei pe care i-am auzit promovând obsesiv ideea de “stat cu familia de Paşte”, chiar nu-i întrebase nimeni despre asta.

Să nu mă înţelegeţi greşit… Nu mă refer aici la acei oameni ocupaţi, care sunt mai tot timpul pe drumuri şi care de-abia aşteaptă o clipă de tihnă în care să stea cu ai lor. Aceia, de obicei, nu se bat cu cărămidă în piept cât sunt de familişti. Ei îşi caută timp pentru familie oricând pot, nu numai de Paşte şi de Crăciun. Şi o fac permanent şi discret, fără să ştie nimeni.

Mă refer însă la acei bărbaţi care îşi aduc aminte de familie doar de sărbători şi de soţie doar de ziua ei. Mă refer la acei soţi care se laudă în stânga şi-n dreapta că ei stau cu familia de Paşte, chiar dacă gândul le stă doar la amantă. Îmi vin în minte acei masculi feroce care cred că a intra în bucătărie este o ruşine, dar de Paşte pun pe Facebook poze care îi înfăţişează gătind zelos şi zâmbind imaculat. Nu în ultimul rând, mă refer la acel tip de bărbat care-şi scoate soţia în oraş doar de ziua ei, ca să se poată, mai apoi, lăuda la prieteni cât e el de grijuliu cu consoarta.

Mă refer şi la acele femei care îşi aduc aminte că au o casă doar de Paşte şi de Crăciun şi pe care le apucă, spasmodic, curăţenia şi ordinea de două ori pe an. Mă gândesc la soţiile care burduşesc zilnic frigiderul cu mâncare de fast-food, dar care pozează, de sărbători, în bucătărese şi mame perfecte, care gătesc doar cu “ouă de la ţară”, “găini din curte” şi cu legume “eco-bio”.

Veţi spune, poate, că m-am înfierbântat prea tare. Sigur, sărbătorile sunt momente în care trebuie să fim “zen” şi să privim doar partea luminoasă a vieţii. Aşa e, dar uite că mie nu-mi reuşeşte chiar aşa bine rolul ăsta. Nu mă pot abţine să nu remarc această “ipocrizie familială” care iese la iveală, precum un muşuroi de cârtiţă, fix în această perioadă. Unii suportă figuraţia mai bine, alţii mai prost. Eu sunt din ultima categorie şi o să mă iertaţi pentru asta.

Tuturor celor care îşi vor mai aminti de familie şi după sărbători, Hristos a înviat!

Foto: Cesarr Terrio via deviantart.com

Leave a Reply

Your email address will not be published.