Tu eşti vacanţa mea!

Ai miros de vacanţă, ai miros de râs, simt aerul curat, aer de munte şi chef de drum, când te văd. Tu ai însemnat întotdeauna libertate pentru mine, de mică te-am asociat cu vacanţa de Crăciun, sau, mai bine, cu vacanţa mare. Aia în care în fiecare zi te trezeşti cu chef de viaţă, cu inima uşoară şi cu o bucurie imensă, fără să ai neapărat un motiv.

Mă faci să râd de nu mai ştiu de mine când încep şi când termin, iar asta se întâmplă de când ne ştim. Asta a deranjat întotdeauna pe toţi cei din jur, minus pe noi doi…

Noi doi am fost dintotdeauna noidoi, chiar dacă, atât tu cât şi eu, am călătorit şi rătăcit pe alte drumuri străine, în căutarea drumului către celălalt. Nu îmi pare însă rău de nimic din ce am trăit şi pot să înţeleg de ce ne-a luat atât de mult ca să ne recunoaştem. Ca să înţelegem că era atât de aproape ceea ce am căutat atât de departe. Ca să pricepem că atunci când râzi cu un om, atât de sincer şi de sincron, pe absolut orice prostie, atunci când poţi mânca din aceeaşi farfurie cu el, şi doar cu el, probabil că e dragoste.

Cred că te iubesc, de mică.

Ţi-am spus că asta va fi epitaful meu, aşa, ca să storc o lacrimă oricui va trece pe acolo şi mai ales ţie.

Nimic nu s-a schimbat de atunci, încât noi doi am trişat anii, practic. Noi doi am reuşit să păcălim timpul.