Nu îi spune tot…
Am un amic, un fost coleg – dacă stau bine să mă gândesc e doar o cunoştinţă – care are următoarea părere, de fapt opinie sau, ce mai calea-valea, sfat de-a dreptul, pe care îl oferă celor amorezaţi: “Nu îi spune tot! Mare greşeală faci, serios! Uite, eu i-am spus tot actualei mele neveste despre celelalte şi de atunci nu încetează să mă bată la cap cu fostele, să mă bănuiască şi să îmi scoată ochii la fiecare pas”. Până aici, nimic neobişnuit. Cam toţi facem asta. Ascundem unele lucruri despre noi, nu?
De ce i-ai spus tot, dragul meu prieten bine intenţionat? Ce motive ai avut să îi povesteşti viaţa ta, fir cu fir? Atunci când dezvălui, inclusiv detalii picante, ai putea să te aştepţi ca vorbele tale să se risipească şi să ajungă care încotro, că penele dintr-o pernă care a fost ruptă în turla unei biserici şi împrăştiate apoi, de vânt, oriunde. Refă perna, dacă mai poţi… Da, la fel de eficient mai poţi reface şi ce ai stricat prin nişte vorbe fără rost.
Ascundem ceea ce ne leagă de fosta relaţie, ca să rămână doar a noastră, ca o insulă paradisiacă, unde mai putem poposi din când în când, răscolind amintiri care încă ne încălzesc sau încă ne dor prea tare. Ascundem exact ceea ce ne-a umilit în fosta relaţie şi chiar împachetăm şi legăm cu fundă roz, vrând, pur şi simplu, să nu mai deschidem cutia Pandorei încă o dată. Ce-a fost a fost…
Nu contează neapărat unde îşi lasă fiecare câte un “os îngropat” în grădina lui cu amintiri, ci de ce o face. Şi, mai ales, la ce îi foloseşte aducerea aminte a celui sau a celei care a fost în viaţa lui? De fapt, întrebarea mea este una simplu de formulat, însă cu un răspuns dificil: de ce ţinem să îi împuiem capul celui care este acum în viaţa noastră cu toate celelalte relaţii care au fost? Ca să ne arătăm nouă şi lui cât am suferit? Adevărul e întotdeauna la mijloc – sigur a suferit şi celălalt, doar că el nu e prezent în discuţie să îşi spună punctul de vedere. Pentru a demonstra câţi parteneri am avut şi cât de curtaţi am fost? Inutil, mai ales dacă ai acum în viaţa ta pe cineva matur, care ştie prea bine că nu ai ajuns în braţele lui pentru că ţi-a fost atât de bine în braţele celorlalţi…
Nu am putut vorbi poate cu nimeni şi acum am găsit un mal unde putem ancora şi descărca desaga cu amintiri? Simţi nevoia să mai vorbeşti de un fost iubit? Nu ştiu, o fi ceva neîncheiat şi e necesar încă să vorbeşti cu voce tare, ca să auzi şi tu ce gândeşti… De abia aici vă rog să poposim puţin.
Da, e posibil să fie asta. E posibil să vrem să le mai auzim încă numele şi să îi readucem în viaţa de azi, pentru că a rămas ceva nespus între noi: ne-am despărţit la mânie, din ambiţie, din orgoliu, din prea multă dragoste de sine şi nu am apucat să ne luăm rămas bun, aşa cum se cuvine. Cu anii, tot ce e înnegurat în trecut, se clarifică. Îi iertăm pe cei care ne-au supărat şi ne iertăm şi pe noi – mai greu ce-i drept – pentru că şi noi i-am făcut la rândul nostru să sufere. Dar simţim nevoia să îi aducem în prezent tocmai pentru că au rămas lucruri nespuse, scuze nerostite, cuvinte ţinute în gând şi gânduri care s-au tot rotit prin mintea noastră până au făcut stoluri de gând.
Când se aşează ciorile pe lan, vara, tot aşa, în stoluri, cineva trebuie să le gonească, pentru că distrug recolta. Imaginaţi-vă stoluri de păsări gâlcevitoare, zgomot şi ceartă, dar atât… Tot aşa, stolurile noastre de gânduri despre trecut trebuie alungate, imediat. Nu fac decât pagubă în ceea ce avem acum, în prezent. Vorbiţi despre trecut, dar pentru a-i ierta pe cei care v-au trecut prin viaţă. Daţi-vă şi vouă o şansă la iertare. Atât aţi putut atunci.
Încât, amicului meu îi spun: nu, am să îi spun tot iubitului meu, pentru că nu tăcând şi ţinând în grădina mea secretă cioburi şi haine vechi o să mă vindec, ci iubind şi vorbind de toate cele, verzi şi uscate, cu cel care mă înţelege şi mă ascultă, o să construiesc cu el o altă viaţă. Dar nu am să-i amărăsc sufletul cu ceea ce nu îi foloseşte, nu am să îi strecor detalii care l-ar putea face să se simtă un străin. Detaliile picante, nu folosesc nimănui. Nici măcar nouă nu ne mai folosesc, sunt doar stoluri de ciori care strică şi fac pagubă. Iar discreţia şi bună măsură despre tot ce a rămas în trecut, aş vrea să le conjugăm mai des.