Nicuşor sau Sf. Nicolae?

Mă gândesc de fiecare dată la Nicuşor atunci când ajung cu studenţii la aparatul cardiac, mai precis la coronarografii. În fapt, de fiecare dată încep cu situaţiile când nu sunt recomandate, mai mult, cu cazul în care poţi muri după sau în timpul coronarografiei. Cum a făcut-o eroul nostru, Nicuşor. Avea 57 de ani.

Nu mi-am dorit niciodată să lucrez cu un asistent medical în cabinet. Mă gândeam că “mi-ar sta în coaste”, cum se spune. Sunt suficient de plină de iniţiativă şi lucrez destul de bine singura, mai mult, nu îmi plac cei cărora trebuie să le tot spui şi explici pas cu pas ce au de făcut, ca în final, să alegi să faci tu în locul lor. Decât aşa, mi-am spus, mai bine fără.

Cum viaţa găseşte calea de a-ţi arăta că nimic nu e aşa cum îţi închipui, m-am regăsit în situaţia de a avea nevoie de un asistent priceput în medicina muncii. Aşa a intrat în scenă Nicusor, cel mai bun asistent igienist, un om organizat, cult, politicos către a fi de-a dreptul cavaler, cu un spirit de voluntar nativ, generos şi altruist, până la a fi confundat cu lipsa instinctului de apărare. Nicuşor avea menirea să mă îndrume şi să mă ajute într-o muncă repetitivă, plictisitoare şi anosta, dar extrem de necesară funcţionării unei fabrici de peste 2000 de oameni. Nu am cunoscut niciodată, cel puţin nu între profesorii spilcuiti de la medicină, pe vreunul care să mă înveţe cu atâta modestie, ca şi cum i-ar fi frică să nu mă jignească, din cauza lipsei mele de cunostiinte…

Mi-aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri, cum, oricât de dimineaţa aş fi început lucrul, Nicuşor era deja acolo, cu toate listele de oameni pregătite în faţă, cu carneţelele rânduite, personalul instruit şi măsurat, cântărit, intervievat de el… eu nu trebuia decât să vin să îmi fac treaba de medic.

Nu mi-a fost dat să cunosc, în următorii zece ani de când nu îl mai am în preajmă, pe nimeni, nici un alt asistent medical, care să îşi facă treaba cu atât respect pentru meseria lui,dar şi pentru cea a medicului de lângă el. Eram egali, fiecare cu pregătirea lui, dar egali.

Cu un an în urmă Nicuşor îşi pierduse soţia, profesoară de limba franceză, o femeie care suferise timp de 4 ani de un cancer urât, cu pierderea capacităţii de a se îngriji singură. În tot acest timp, cel care a asistat-o, spălat-o, hrănit-o şi ţinut-o de mână când a murit, a fost el. I-a rămas în grijă o fetiţă, adolescentă, pentru care tatăl avea un singur vis: să dea la facultate şi să ajungă om. Fetiţa o găsiseră la un an de la căsătorie, în faţa uşii, abandonată într-un coş de rafie, exact ca în poveştile cu copii orfani, lăsaţi de Crăciun în poarta bisericii.

În vară când Nicuşor s-a decis să îşi controloze sănătatea, motivul care l-a împins să se ducă pe la doctori era tocmai frica că să nu se îmbolnăvească şi el subit, situaţie care ar fi lăsat fetiţa orfană pentru a doua oară. “Trebuie să mă caut, doamna doctor, nu merge aşa! Am o răspundere mare acum, trebuie să am grijă de fata mea”.

Acum, discuţia despre oportunitatea unei coronarografii, nu am să v-o supun atenţiei nicidecum. În primul rând nu ţin cursuri de cardiologie cui nu le cere, apoi, tonul aproape că degenerase, ţinând cont de faptul că Nicusor se încăpăţâna ca un catâr că “el ştie că după 55 de ani, toţi bărbaţii fac cardiopatie ischemică”.

Teoria se naşte din practică, dom’ Nicusor, îi spuneam. Te rog din suflet, renunţă la idee! E vară, nu e nimeni în clinică, sunt doar medicii tineri, care nu au experienţă în a face explorarea asta. Te rog, ai răbdare până în septembrie şi atunci merg eu cu matale să te verificăm. Promit!

Telefonul era undeva pierdut prin geantă, dar o săgeată ascuţită în inimă m-a trimis să îl caut. Era sâmbătă, iulie 2001. Telefonul avea 2 apeluri pierdute, din seara trecută. Ambele de la Nicuşor. Se internase fără acceptul meu şi îmi promisesem că nu mă duc să-l vizitez, dar acum, cum făcusem ceva dulce, mi-am luat copilul, caserola cu clătite calde şi hai să-l vedem pe Nicusor, cine ştie, i-o fi foame, nu-i dau cei de la spital mâncare prea bună…

În uşa salonului vin să ne întâmpine doi rezidenţi masivi, cred că erau basarabeni dupa accent. Patul lui era gol. Cearşaful întins, ca şi cum n-ar fi dormit nimeni peste noapte acolo. Dl. Nicuşor?

“Au trecut peste 24 de ore de când i-am făcut intervenţia, să ştiţi!”. Asta e tot ce au repetat cei doi, papagaliceşte, până în momentul în care mi-am dat seama că îşi acopereau spatele. Orice manevră intervenţională poate da complicaţii. Însă, dacă în urma ei, pacientul decedează, se consideră culpă medicală dacă moartea survine în primele 24-36 de ore după intervenţie. Ceea ce s-a întâmplat de fapt, pentru ca Nicuşor mă sunase cu 10 ore înainte, deci trăia. Nimeni nu m-ar fi putut suna, decât el. Familia lui, fratii lui, trei preoti, au refuzat sa chestioneze cauza mortii. “Probabil asa a vrut Dumnezeu”.

Anii au trecut, aproape 20 de ani de când a murit, iar eu nu am găsit şi nici nu am mai căutat un alt asistent medical care să îl înlocuiască. Mă tem că nici nu ar fi posibil. Care asistent mai stă la uşa cabinetului tău, de vorbă cu pacienţii, alinându-i, explicându-le ce important este că ei să vorbească încet, pentru ca doamna doctor să poată consulta în linişte şi cât sunt ei de norocoşi să aibe o doctoriţă care îi consultă atent…

Nicusor a fost tatăl care făcea pacheţel fetiţei sale înainte de a pleca la muncă, cânta în corul bisericii cu toată inima, sfătuia pe oricine îi cerea ajutorul şi cred că s-ar fi trezit în inima nopţii pentru oricine l-ar fi solicitat, oricând.

Nicusor era născut astăzi, pe 5 decembrie. Mâine e Sf. Nicolae. A fost Nicuşor, sau Sf. Nicolae oare?

Leave a Reply

Your email address will not be published.