Prima dragoste?

Prima dragoste e… cea mai caldă. Şi cea mai usturătoare. Şi cea mai nebună, mai deschisă către orice. Atunci primim în plin totul şi nu avem în inimă şi în minte şi în noi decât dorinţa de a iubi şi de a simţi.

Tot ce trăim se impregnează în noi 200%. Şi o să ţinem minte şi frumuseţea, dar şi durerea mult timp, pentru că va rămâne ca o urmă adâncă. Da, ştiu toate astea.

Ştiu că prima dată când îţi dai seama că iubeşti eşti în plutire liberă, newtoniană. Ştiu că îţi rămân în tot corpul amprentele unei prime priviri furişe, susţinute de băiat, sau prima tinere de mâna, pe care o tot rememorezi ani şi ani, până când parcă ţi se tocesc amintirile şi dispare undeva… primele întâlniri, sentimentul că ai pe cineva la care să te gândeşti şi ştiţi numai voi doi de asta.

Ştiu secretul, ştiu fiorii, însă ştiu şi cât poate fi de volatil totul. Şi nu e neapărat volatil în sensul instabilităţii, a vreunei despărţiri. E volatil pentru că la început, confundăm senzaţiile noi, din corp, cu dragostea. Şi e volatilă pentru că nu suntem toţi la fel.

Unii vor să se oprească aici.La prima fată care le-a plăcut. Pur şi simplu simt că li se rupe inima în două dacă s-ar despărţi… Însă alţii simt nevoia imperioasă să treacă mai departe. Ei vor să cunoască şi pe altcineva, li se pare că sunt prea tineri să se oprească acolo, la prima. Şi ce e rău în ambele variante?

Cine sunt cei care hotărăsc pentru noi? Cine ştie cel mai bine când şi cum apare cel lângă care vrei să stai?

Am auzit şi varianta matrimonială: “primul soţ e cel mai bun, ca primul nu e nimeni”. Profund greşit din punctul meu de vedere. Sau, poftim, profund adevărat, dar în sens invers. Aşa e, ca primul soţ nu e nimeni, pentru că doar “la primul” eşti dispusă să treci peste multe ezitări, peste indiferenţă, peste greşeli, câteodată şi peste abuz emoţional. Pentru că e primul. Ai un copil cu el… “cine te cunoaşte mai bine?”… lista poate continua.

Din nefericire, avem atât de multe cip-uri din astea implantate de părinţi, de bunici, încât pur şi simplu ne oprim din evoluţie din cauza lor.

Rămânem cu capul, cu inima, în urmă după “prima dragoste”, rămânem în relaţii abuzive câte 20 de ani, pentru că “e primul soţ şi ca el nu e nimeni” şi, mai mult decât ambele, riscul este să reintrăm în relaţii proaste, dacă nu ne dăm şansa să ne cunoaştem pe noi înşine.

Nu, nu contează prima dragoste decât dacă a fost dragoste suavă, adevărata, care te-a încălzit pe dinăuntru şi nu ţi-a lăsat un gust amar. Dacă doar ai dat şi ai primit cu ţârâita, nu a fost “acea dragoste”. A fost doar cea dintâi.

Primul bărbat e cel mai important doar dacă te face să te simţi iubită, dacă ştii înăuntrul tău, că el te face fericită. Cu toate că mai bine e să fim fericite fără ca “cineva să ne facă fericite”… După 20 de ani, să tresări încă de bucurie când auzi cheia în uşa şi nu să tremuri la gândul că iar o să aibă ceva de reproşat. Lasă-l să plece şi dă-i şi drumul din tine dacă te sperie în cel mai mic fel, iar dacă se întoarce, mai dă-i drumul o dată, pentru că nu face decât să se întoarcă ca un călău la victimă.

De fiecare dată când reacţia celuilalt ne face să ne simţim mici, întrebaţi-vă: de ce o face? Poate dragostea să fie aşa? E normal să mă facă să mă simt fără valoare? Nu… oboseala, grijile, nici măcar boala, nu sunt motive suficiente ca să îl înjoseşti pe cel de lângă tine.

Nu sacrificaţi în numele iubirii propria persoană. Nu trăiţi jumătate de viaţa, doar în numele unei relaţii inerte şi toxice. Încât, dacă după prima dragoste urmează altele şi undeva, din senin, va apărea cea din urmă, ultima dar şi cea din urmă, sper că o să merite efortul de a fi renunţat la ideea de “primă dragoste”.

Ultima contează. Dar care să fie şi cea din urmă.

Leave a Reply

Your email address will not be published.